Iepurele domestic

IEPURELE DOMESTIC (Oryctolagus cuniculus)

Această prezentare necesită JavaScript.

Iepurele domestic este disponibil în multe rase diferite, precum şi culori şi mărime. Iepurii sunt animale sociabile care apreciază compania celorlalţi şi sunt nocturni devenind mai activi la apus şi pe timpul nopţii.

Iepurele domestic este descendent din iepurele sălbatic european care este un animal de joacă popular şi sursă de mâncare în multe ţări. Iepurii erau introduşi des în insule de către călători cu scopul de a furniza o sursa de mâncare, iar rata lor de reproducere însemna faptul că se acomodau cu succes în libertate, în cele mai multe locuri unde erau introduşi. Iepurii au fost introduşi de către oameni în zona mediterană în timpurile romane şi în cea mai mare parte din Europa în Evul Mediu.

Iepurii există în libertate azi în fiecare continent exceptând Asia şi Antartica, şi sunt consideraţi o pacoste agricolă deoarece mănâncă recolta şi rivalizează cu animalele de fermă în forare. Creşterea şi îmblânzirea iepurelui datează de peste 6 000 ani, fiind crescuţi din punct de vedere comercial ca sursă de mâncare, pentru piele şi blană, precum şi laboratoare.

Ca aspect general, făcând abstracţie de multitudinea de rase, iepurele de casă este înzestrat cu urechi lungi, ascuşite la vârf, late la bază şi culcate pe spate, fiind ridicate la orice zgomot perceput. Capul este ovoidal din profil, alungit, cu un botic lat şi bine evidenţiat. Ochii mari, rotunzi, migdalaţi, de culori variate în funcţie de rasă, prezintă mişcări ample ceea ce îi permite iepurelui să vadă în orice direcţie. Buza superioară este despicată pe linia mediană, fiind una dintre particularităţile speciei. Corpul este atât lung cât şi lat, cu un piept adânc şi spate lat. Musculatura membrelor posterioare este foarte bine dezvoltată, punând în evidenţă o coapsă generoasă. Labele membrelor posterioare sunt mult mai bine dezvoltate şi mai mai late decât cele din faţă. Coada este scurtă, musculoasă, stufoasă şi purtată întotdeauna ridicat.

Textura blănii variază în funcţie de sezon. Astfel, iarna este mai deasă şi mai moale, iar vara este mai rară şi lungă. Coloritul acesteia este extrem de variat, găsindu-se în diferite nuanţe şi modele, specifice fiecărei rase.

    În general iepurele de casă cântăreşte între 1,5 – 4 kg, cu variaţii în funcţie de rasă.

    Din punct de vedere al comportamentului, iepurii de casă sunt animale deosebit de fricoase şi sperioase, cu reacţii foarte puternice. Reacţionează imediat, chiar violent la prezenţa altor animale, la zgomote puternice şi necunoscute. În urma fricii determinate de diferiţi factori stresanţi, femelele îşi pot devora puii. Toate modificările de mediu pot constitui factori stresanţi.

    În general, sunt animale sociabile, ataşându-se rapid de persoanele care-i îngrijesc, manifestând, însă, frică faţă de alte persoane străine. În grup, nu se instalează o ierarhie socială vizibilă între ei.

    Sunt animale vivace, jucăuşe, puţin pretenţioase, dar aveţi grijă că le place să roadă orice pentru tocirea dentiţiei şi investigarea mediului de viaţă. Speranţa medie de viaţă a unui iepure de casă este de 10-11 ani.

    Anunțuri

    Iepurele de vizuină

    IEPURELE DE VIZUINĂ

    Denumirea ştiinţifică este Lepus Oryctolagus Cuniculus Europaeus. Denumit popular şi lapin, iepurele de vizuină este originar din sud vestul Europei.

    Este singura specie de iepure domesticită, strămoşul a peste 100 de rase de iepuri de casă.

    În stare sălbatică, el poate fi întâlnit mai des în sud-vestul Ucrainei, unde formează numeroase colonii. A fost fost colonizat de-a lungul timpului în diferite zone din Europa, ajungând până în nordul Africii.

    În România a fost colonizat la jumatatea secolului XX întâi în judeţul Iaşi, iar de acolo s-a răspândit treptat prin împrejurimi, ajungând până în Transilvania. Se aseamănă fizic cu iepurele de câmp, dar nu este un animal singuratic.

    Este de talie mult mai mică decât iepurele de câmp: 41-42cm lungime totală şi 1,3-2 kg greutate. Culoarea părului este variată: de obicei este cenuşie brună, dar pieptul şi laturile sunt gălbui, albe sau cenuşii, abdomenul se prezintă lucios, iar urechile sunt negre pe margini şi cenuşii brune la vârf. Picioarele dinainte sunt puternice şi conformate pentru săpatul galeriilor, picioarele dinapoi fiind însă mai scurte decât la iepurele de câmp.

    Trăieşte în galerii şi prefera soluri uşoare, nisipoase, pentru a săpa cu mai multă uşurinţă. Îşi face galeria şi vizuina în pantă. Evită zonele cu ierni aspre (este foarte sensibil la frig), desişul pădurilor şi solurile prea compacte sau umede. Trăieşte în colonii de mai multe familii, în galerii întortocheate, fără a se incomoda reciproc şi nu se îndepărtează la mai mult de 600-800 de metrii de galerii.

    Se reproduce exploziv în condiţii favorabile, cu vegetaţie multă în jurul galeriilor.

    Ajunge la maturitate sexuală la 6 luni, femela fată de 5-8 ori pe an, având de fiecare dată 5 – 6 pui, pe care-i alaptează cu grijă. Puii se nasc fără păr, au pleoapele lipite (cam 10 zile), devenind independenţi după 3- 4 săptămâni. Nu dă hibrizi la împerecherea cu iepurele de câmp.

    În ţara noastră această specie de vânat nu s-a extins prea mult, condiţiile de creştere şi dezvoltare nefiindu-i prielnice decât în anumite situaţii.

    Iepurele de câmp

    „Iepuri” este o denumire generică dată unor animale din familia Leporide.

    În întreaga lume se cunosc cca 45 de specii larg răspândite, care se disting în 3 categorii principale de iepuri astfel:

    • iepuri propriu-zişi (15 specii printre care iepurele comun sau iepurele de câmp, iepurele alb, iepurele de Manciuria şi iepurele tolai);
    • iepuri de vizuină (15 specii);
    • iepuri cu blana aspră (15 specii).

    IEPURELE DE CÂMP

    Iepurele de câmp este răspândit în toată Europa până în Asia. La noi există două subspecii:

    • Subspecia Lepus europaeus (subspecia iepurelui comun), răspândită în întreaga Europă,
    • Subspecia Lepus europaeus transsilvanicus, ceea ce înseamnă că iepurele de câmp de la noi este o subspecie de sine stătătoare, adoptată de ştiinţă datorită particularităţilor anatomo-morfologice care justifică definirea subspeciei.

    În general este singuratic, numai în perioada de reproducere formează perechi. Iepurele de câmp preferă locuri deschise, trăind în câmpii, tufişuri, rarişti. Este răspândit de la şes până în zona alpină, însă efectivele cele mai mari se găsesc în zona de câmpie. De asemenea, se poate spune că preferă solurile uscate şi fertile, îndeosebi cele în care culturile agricole variate alternează cu trupurile mici de pădure. Iepurele este o specie fidelă locului de trai, care nu se îndepărtează mai mult de 5-6 km de locul în care s-a născut.

    Este mamifer de talie mică, cu lungimea de 55-70 cm şi greutate medie de 3,8 – 4,0 kg (maxim 6,5 kg). Blana iepurelui de câmp prezintă o variaţie destul de mare sub raportul culorii. Astfel, se pot vedea iepuri cenuşii- deschişi, roşcaţi sau cenuşiu- închis spre negru. Firele de păr sunt cenuşii la bază, albe- gălbui la mijloc şi negre la vârf. Năpârlirea are loc primavara.

    Aproximativ 64% din iepurii de câmp mor înainte de a împlini vârsta de un an. Sunt vânaţi într-un număr limitat pentru carnea şi blana lor.

    Iepurele este un adevărat maiestru la inducerea în eroare a urmăritorilor. Instinctul precauţiei îl face ca înainte de a se opri pentru popas să-şi mascheze direcţia drumului, „încălcându-şi urmele” (ba merge înainte, ba o ia pe aceeaşi urmă înapoi). De urmărire iepurele scapă făcând cercuri mari şi oprindu-se din când în când ca să-l mai vadă pe cel ce-l urmăreşte.

    Iepurele de câmp are o mulţime de duşmani : vulpea, buha, uliul găinilor, lupul, ş.a.

    Longevitatea este de 7 – 8 ani (dar adulţii ţinuţi în captivitate pot atinge şi 9-10 ani). Predominante în efectivele lor sunt clasele de vârstă tinere, deoarece foarte puţine exemplare ajung la vârste mai înaintate.

    Femela naşte de obicei de 3-4 ori pe an, câte 3-7 pui. Aceştia la naştere au deja păr crescut, dinţi iar pleoapele ochilor nu sunt lipite. După 6-7 zile de alăptare, puii pot părăsi deja culcuşul şi-şi caută singuri hrana.

    Cu toate aceste avantaje naturale, în ultimile decenii numărul de iepuri de câmp din România a scăzut mult. Mortalitatea ridicată a tineretului se datorează în principal numeroşilor săi duşmani din lanţul trofic , dar şi altor factori, cum ar fi: aplicarea în mod nechibzuit a pesticidelor în agricultură, braconajul, intemperiile care afectează prima generaţie primavara, precum şi bolile specifice (coccidioza , mixomatoza, ş.a.).

    În zona de câmpie, puii de iepuri sunt nimiciţi, mai ales, în timpul secerişului (de către combine). Adesea copiii sau cei vârstnici, găsind pui de iepure, îi aduc acasa crezând că îi salvează, însă, în condiţiile casnice, puii sălbatici pier.