Funny videos

Deşi par să fie foarte tăcute şi cuminţele, iepuraşii fac lucruri trăsnite…

Aşa se distreză cei aflaţi în sălbăticie:

Iar acum să-i urmărim pe cei domestici :

Anunțuri

Echipamente pentru creşterea iepurilor

Utilaje pentru creşterea iepurilor

Cuştile pe aşternut, amplasate în adăposturi amenajate, sunt folosite de micii crescători din mediul rural şi din zonele preorăşeneşti, care produc pentru consumul familiei şi un surplus pentru vânzare, care reprezintă profitul net al gospodăriei.

1. Cuştile tradiţionale au fost primele tipuri de cuşti. Atât elementele de susţinere, cât şi adăpătorile şi hrănitorile sunt din beton. Cuştile au 60-70 cm adâncime, 60-120 cm lungime şi 50-60 cm înălţime. Datorită greutăţilor în curăţire, spălare şi dezinfecţie a acestora şi faptului că animalele vin în contact permanent şi direct cu aşternutul, nu sunt recomandate.|S-au adus îmbunătăţiri prin introducerea hrănitorilor şi adăpătorilor din tablă, precum şi pardoseală falsă din plasă de sârmă. Cu toate acestea, cuşca tradiţională este din ce în ce mai puţin folosită.

2. Cuştile din plasă metalică (sârmă) au ochiuri de 25/13 mm sau 76/13 mm şi diametru de 1,8-2,5 mm. Avantaje: plasa de sârmă se curăţă, se spală şi se dezinfectează uşor, iar animalele nu mai vin în contact cu dejecţiile. In general, la rasele grele apar pododermatitele (afecţiuni ale picioarelor).

3. Cuştile pentru reproducţie sunt concepute pentru o iepuroaică cu puii ei până la înţărcare, pentru un mascul adult sau pentru femelele de înlocuire. Aceste cuşti trebuie să asigure spaţii pentru iepuroaică, pui şi pentru montă. În cazul sistemului de creştere cu coridor-colier, lăţimea coridorului trebuie să fie de 25 cm.

4. Cuşti pentru îngrăşarea iepurilor. Iepurii la îngrăşat se împart în grupe de 6-10 capete, uniformi ca dezvoltare corporală, cu o densitate de 16-20 animale pe m2 de cuşcă. Această densitate este valabilă pentru iepurii de carne care se taie la 15-20 săptămâni.

Aşezarea cuştilor în hale

Modul de aşezare a cuştilor în adăpost influenţează favorabil asupra confortului iepurilor, uşurează evacuarea dejecţiilor şi supravegherea activităţii de reproducţie, hrânire, adăpare, precum şi a situaţiei sanitar-veterinare a animalelor.

Sunt cunoscute trei tipuri de aşezare a cuştilor în hale, şi anume: pe un singur nivel (flat-deck), pe două niveluri (de tip californian) şi pe 2, 3 şi 4 etaje în sistem baterie.

Aşezarea cuştilor pe un singur nivel. Pot fi suspendate pe bare, pe picioare metalice sau pe pereţii foselor. Dejecţiile cad prin grătarul inferior al cuştii, pe pardoseală sau în fose cu adâncimea de 20-120 cm şi sunt evacuate la 2-3 zile pentru fosele mici şi la 2 ani pentru fosele cu adâncime mai mare de 1 m. Avantajele aşezării pe un singur nivel (tip flat-deck) sunt: confortul pentru animale şi îngrijitor, uşurinţa supravegherii şi manipulării iepurilor şi nu cere o ventilaţie prea puternică. Are şi un dezavantaj – densitatea mică pe m2 necesită cheltuieli suplimentare pentru investiţii. Dar, în final, acest dezavantaj este compensat prin rezultatele superioare de producţie.

Aşezarea pe două niveluri (de tip californian). în acest sistem cuştile sunt aşezate pe două niveluri, dar nu suprapuse. Dejecţiile cad pe fosă (în funcţie de tipul de adăpost). La acestsistem, creste numarul de iepuri pe metrul patrat, dar sunt mai greoaie accesul și supravegerea custilor din etajul superior. De asemenea, cresc cheltuielile cu sistemul de susţinere a cuştilor.

Aşezarea cuştilor în baterii pe 2, 3 şi 4 niveluri. În acest sistem cuştile sunt aşezate unele sub altele, fapt ce permite realizarea unei densităţi maxime de iepuri pe metrul pătrat. Sunt cunoscute două tipuri de baterii: cu plan înclinat sub grătarul cuştii, construit din tablă sau din azbociment, şi baterii cu benzi transportoare sau racloare. Dejecţiile sunt evacuate în afara adăpostului cu ajutorul racloarelor cu apă sau manual. Acest tip de baterie permite o densitate mare de animale pe m2 , o producţie ridicată pe îngrijitor şi cheltuieli reduse pe tona de produs.

Baterii cu benzi sau racloare. Dejecţiile cad prin grătarul cuştii pe banda transportoare sau pe un plan orizontal prevăzut cu racleţi, iar evacuarea acestora se face ori de câte ori este nevoie. Şi la acest tip de baterie se poate realiza o densitate maximă de animale pe m , un cost redus al investiţiei şi o productivitate ridicată. Dezavantajele constau în uzura mai rapidă a materialelor şi repartizarea neuniformă a luminii la, nivelul reproducătorilor.

Hrana iepurilor

Iepurii sunt animale erbivore, dar nu toate plantele constituie o hrană potrivită pentru ei. Unele din ele au un efect toxic şi pot provoca îmbolnăvirea sau chiar moartea. Sunt cazuri când aceste efecte toxice sunt întârziate şi apar numai peste câteva zile, săptămâni sau chiar luni. Există şi plante foarte bune pentru sănătatea iepurilor, care au un rol profilactic sau de tratament împotriva maladiilor.

Această prezentare necesită JavaScript.

Mai jos vă propun o clasificare a plantelor cu efect pozitiv pentru iepuri, cât şi cele toxice. În cazul în care nu sunteţi sigur dacă o anumită plantă este bună, nu o folosiţi şi cereţi sfatul medicului veterinar în această problemă.

Plantele cu efect pozitiv

Lucerna, Trifoi- Sunt plante bogate în proteină şi calciu. Pot fi crescute în grădină şi le puteţi recolta de 4-5 ori la sezon.

Morcovul, Sfecla roşie- Sunt bogate în vitamina A şi pot servi ca profilaxie împotriva scabiei şi năpârlirii.

Pătlagina- Poate fi dată iepurilor în cantităţi nelimitate. Este bună pentru funcţia intestinelor si pentru membranele mucoase.

Vetrice- Poate fi dată în cantităţi nelimitate. Va ajuta în prevenirea viermilor şi altor probleme ale sistemului digestiv.

Podbalul- Poate fi dat uscat, dar numai de două ori pe săptămâna. Va împiedica apariţia balonării.

Suplimentar la aceste plante, se mai recomandă hrănirea iepurilor şi cu iarbă obişnuită (din păduri, de exemplu), deorece şi ea are unele calităţi medicinale pentru iepuri. Se mai recomandă să daţi iepurilor şi un amestec de plante, astfel iepurii vor putea să-şi aleagă hrana după plac.

Mai puteţi hrănii iepurii şi cu diferite cereale cum ar fi grâu, porumb şi orz, de obicei ca nutreţ combinat. Astfel de hrană este utilă în special în timp de iarnă, când nu este masă verde. Mai puteţi face fân din iarbă cosită vara, pentru a hrănii iepurii în timp de iarnă.

Plantele cu efecte negative

Ţineţi minte:

· Este important ca iepurii să fie hrăniţi în fiecare zi la acelaşi timp.

· Daţi iepurilor o mâncare variată şi balansată.

· Daţi hrana principală seara. De obicei, iepurii mănâncă mai liniştit în timpul serii, deoarece este mai răcoare şi este mai puţin zgomot.

· Iepurii permanent trebuie să aibă apă potabilă care trebuie schimbată în fiecare zi.

Iată câteva plante care cauzează boli gastrointestinale iepuraşilor:

· Ceapa

· Sparanghelul

· Arpagicul

· Prazul

· Cartofii cruzi

· Frunza de cartofi

·  Resturi de plantă de roşii

· Resturi de plantă de tutun.

În majoritatea cazurilor în care iepurii le consumă pe acestea vor muri.

Plante cauzatoare de gastroenterită, vomă, diaree, moarte:

·  Plantele conifere

·  Apa în care a nimerit o plantă coniferă.

Plante cauzatoare de diaree şi balonare:

·  Varza (verde, albă şi roşie)

·  Trifoiul roşu

·  Conopida.

Sistemele de creştere a iepurilor de casă

În funcţie de gradul de intensivizare a procesului de producţie, creșterea iepurilor a fost clasificată în trei sisteme: sistemul extensiv, sistemul semiintensiv şi intensiv-industrial.

Sistemul extensiv se practică în crescătoriile de tip familial, în ţarcuri sau voliere, cu acces în adăposturi simple, pentru o femelă cu puii ei sau pentru tineretul înţărcat.

Monta se face dirijat prin introducerea femelei în călduri în ţarcul masculului. Apar însă unele dezavantaje: pardoseala sau aşternutul se îmbibă cu urină şi dejecţii provocând pododermatite, concentraţia mare de amoniac favorizează bolile respiratorii, iar mediul din volieră creează condiţii pentru apariţia şi difuzarea coccidiozei.

Creşterea la sol (în harem), practicată tot în cadrul sistemului extensiv de creştere, se realizează în grajduri, magazii, şoproane etc. neîncălzite şi cu ventilaţie naturală. Metoda constă din formarea unor loturi de 8-10 femele şi un mascul, care se cresc împreună. Dacă adăpostul este mai mare, se compartimentează pentru mai multe loturi.

Acest sistem de creştere se mai practică în gospodăriile mici, pentru asigurarea necesarului de carne al familiei şi valorificarea disponibilului pe piaţă. Cheltuielile făcute în acest sistem sunt mai mici, dar şi eficienţa economică este redusă. Sistemul extensiv se practică în unităţi cu 5-40 femele, care au o dotare incompletă, cunoştinţe tehnologice reduse şi posibilităţi limitate de valorificare.

Sistemul semiintensiv de creştere a iepurilor de casă se practică în crescătorii cu un efectiv de 40-100 femele, în adăposturi amenajate, cu încălzire şi ventilaţie naturală. Creşterea iepurilor se face în cuşti din lemn, cărămidă şi plasă din sârmă, pe un nivel sau două. La amplasarea crescătoriilor semiintensive mari se va ţine seama de următoarele:

terenul să fie uscat, cu apa freatică la adâncime mare, să asigure evacuarea rapidă a apei din precipitaţii şi să fie apărat de vânturile dominante puternice. Locul trebuie să fie protejat de accesul câinilor, pisicilor, vulpilor şi şobolanilor;

asigurarea căilor de acces, pentru orice anotimp;

asigurarea unei surse permanente de apă potabilă, pentru adăpat şi pentru igienizarea utilajelor şi adăposturilor;

– asigurarea energiei pentru iluminat şi alte activităţi din fermă.

Sistemele intensive de creştere asigură realizarea unui flux tehnologic unitar, printr-o perfectă coordonare a cerinţelor fiziologice ale iepurilor cu materialul biologic pentru reproducţie, selecţia ştiinţifică pe baze genetice, alimentaţia raţională, adăposturi corespunzătoare, condiţii optime de microclimat, aplicarea măsurilor de profilaxie generală sanitar-veterinară etc, care constituie ansamblul condiţiilor de exprimare a potenţialului genetic al iepurilor, condiţii de care ne vom ocupa în continuare.

Fermele de tip industrial din ţările dezvoltate cresc mii şi chiar zeci de mii de femele în sistem intensiv.

Adăposturile pentru creşterea iepurilor de casă se pot realiza astfel:

> prin amenajarea unor construcţii existente (magazii, hale de creştere a păsărilor, grajduri etc), în sistemul semiintensiv de creştere a iepurilor,

> construcţii noi (hale compartimentate), cu sistem propriu de încălzire şi ventilaţie, care să asigure un microclimat optim, fără curenţi de aer şi gaze nocive, în sistemul industrial de creştere a iepurilor.

Indiferent de sistemul de creştere şi tipul de adăpost este necesar ca acestea să asigure factorii de microclimat.

Adăposturile (halele) pentru creşterea iepurilor de casă trebuie să fie amplasate în locuri care nu sunt expuse vânturilor dominante şi umezelii. Iepurele este un animal fricos, care nu suportă în apropiere alte animale (câini, pisici, şoareci etc.) şi nici zgomotele puternice. Stresul provocat de aceşti factori influenţează negativ producţia şi sănătatea iepurilor de casă.

Adăposturile de iepuri trebuie să asigure: izolare termică, ventilaţie, încălzire, răcoare în timpul verii şi iluminatul necesar.

Izolarea termică trebuie să permită: reducerea efectului nociv al variaţiilor de temperatură din exterior, menţinerea temperaturii constante de 15-18°C în maternitate şi 12-15°C în îngrăşătorie, pe timp de iarnă, păstrarea pe timp de vară a unei atmosfere răcoroase şi limitarea cheltuielilor cu încălzirea în lunile friguroase. Trebuie să ştim că 60% din pierderile de căldură au loc prin acoperiş, 15-25% prin pereţi şi 10-25% prin ventilaţie.

Izolarea acoperişului se face de obicei cu materiale ca: azbociment, tablă galvanizată, de aluminiu (acestea căptuşite cu vată minerală, de sticlă, materiale plastice alveolare etc.). Pereţii se pot face dubli, cu un strat de aer între ei şi materiale izolante, sau întăriţi printr-un perete cu materiale plastice. Eliminarea condensului se face prin protejarea pereţilor pe feţele interioare şi exterioare cu straturi de hârtie Kraft, foiţe de aluminiu etc. Ca materiale izolante pentru adăposturi amintim: polistiren expandat, polistiren extrudat, fire minerale, vată de sticlă, panouri de lemn, deşeuri celulozice presate (paie, talaş etc.), poliuretan, azbociment, beton celular etc.

Ventilaţia are rolul de a împrospăta aerul din adăpost, în scopul asigurării necesarului de oxigen pentru iepuri, eliminării gazelor nocive produse prin respiraţie şi din dejecţii, meţinerea temperaturii la nivelul dorit şi prevenirea condensului din adăpost.

Există mai multe tipuri de ventilaţie, şi anume:

Ventilaţia statică. Pentru realizarea ei în practică, se lasă locuri (onticii) de intrare a aerului în pereţii laterali, prevăzute cu închizători reglabile şi locuri de evacuare sub acoperiş sau prin coşuri verticale. La adăposturile cu deschiderea (lăţimea) mai mică de 5 m, orificiile se fac numai pe un perete, iar la cele cu lăţimea mai mare de 5 m orificiile de admisie se fac pe ambii pereţi.

În regiunile cu climat cald este bine să se facă pe pereţii laterali chiar panouri basculante, cu deschiderea în interior, confecţionate din polistiren expandat. Circulaţia aerului se face prin efectul de horn.

Ventilația dinamică se realizează cu ajutorul ventilatoarelor, în general elicoidale. Acest tip de ventilaţie se foloseşte în halele de iepuri cu sistem intensiv de creştere, în cuşti aşezate pe mai multe niveluri.

Ventilaţie prin depresiune. În acest sistem, depresiunea din adăpost se realizeaza cu ventilatoare extractoare (exhaustare). Acest sistem permite să asigure o viteză mai mică a aerului la nivelul animalelor, introducerea cu uşurinţă în hale a aerului încălzit pe timp de iarnă, un ajutor pentru ventilaţia statică, în cazul unei depresiuni prea mari şi un cost mai redus la montare. Extracţia prin acoperiş este mai bună, fiind mai economică şi permiţând şi o ventilaţie statică minimă în caz de defecţiuni sau întreruperi de curent electric. Cea mai mare parte a adăposturilor moderne pentru creşterea iepurilor de casă sunt echipate cu ventilaţie dinamică prin depresiune.

Ventilaţie prin suprapresiune. Acest sistem se utilizează atunci când dorim să introducem în adăpost un curent de aer cald. Aerul este insuflat în adăpost cu ajutorul ventilatoarelor şi iese sub acţiunea suprapresiunii, prin orifîcii calculate corespunzător (0,25-0,30 m pe secundă debit de ventilaţie). Acest sistem are nevoie de canale (tuburi de aer) în interiorul adăpostului, pentru a anihila curenţii puternici de lângă ventilatoare. Acest sistem permite filtrarea aerului introdus în adăpost, evitându-se astfel intrarea pe timp de vară a insectelor purtătoare de agenţi patogeni (în mod deosebit ţânţarul, pentru mixomatoză). I

Încălzirea adăposturilor pentru iepuri este necesară în maternitate şi în special la nivelul cuiburilor pentru pui, până la înţărcare, şi în compartimentele de creştere a tineretului.  Sursele de energie ce pot fi folosite sunt: cărbunii; motorina, combustibilul de calorifer, gazele naturale, electricitatea şi lemnele. Alegerea agentului termic se face în funcţie de sistemul de creştere şi posibilităţile materiale ale fermei.

Principiile esenţiale în înmulţirea iepurilor

Principiile esenţiale în înmulţirea iepurilor

Ca specie, iepurele se înmulţeşte foarte repede şi des, şi în natură are o perioadă de înmulţire de aproape o lună. Astfel, o femela nu va avea o viaţă lungă pentru că fătarea este obositoare pentru organismul său. La fiecare fătare are de la 4 la 12 iepuraşi.

Această prezentare necesită JavaScript.

Masculul ajunge la maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 luni. Femela poate fi fecundată la aceeaşi vârstă. Femela poate fi fecundată iarăşi la un interval de 24 ore după fătare, dacă masculul este lăsat cu ea în căsuţă. Aceasta nu este prea bine pentru femelă, deoarece e posibil că ea va avea probleme la viitoarea fătare. Problemele pot fi următoarele:

· Femela nu va pregăti cuibul pentru iepuraşii nou-născuţi şi ei vor muri din cauza frigului.

· Femela nu va avea lapte sau va refuza să alăpteze puii. Ei pot fi hrăniţi cu biberonul, dar veţi pierde mult timp şi majoritatea iepuraşilor vor muri.

· Dacă femela nu este suficient de sănătoasă, se va îmbolnăvi din cauza stresului alimentar.

Ce puteţi face pentru o înmulţire mai eficientă?

· Procesul de înmulţire se recomandă de efectuat doar atunci când femela are o vârstă nu mai mică de 7-8 luni.

· Se recomandă nu mai mult de 3 fătări pe an la o singură femelă.

· Între 2 cicluri de înmulţire se recomandă o pauză de 3-4 luni. Aceasta îmbunătăţeşte sănătatea femelei.

· Folosiţi numai animale sănătoase pentru înmulţire. În cazul în care o femelă este sănătoasă, dar nu are grijă de iepuraşii săi, nu o mai folosiţi ca reproducător. Această lipsă de grijă se poate transmite prin ereditare şi urmaşilor săi.

· Dacă folosiţi endogamia, ea este posibilă între verişori, între bunici şi nepoţi, sau între unchi/matuşe şi nepoţi; între fraţi şi surori riscul de apariţie a defectelor va fi mai mare, de exemplu a rahitului. Folosiţi doi sau trei masculi şi selectaţi pentru fiecare ciclu animale diferite. Faceţi o evidenţă de fiecare dată a rezultatelor obţinute.

· Întotdeauna aduceţi femela la mascul pentru înmulţire. Dacă aduceţi masculul la femelă, ea poate fi agresivă.

· Masculul şi femela trebuie să fie aproximativ de aceeaşi mărime. Dacă el este mai mare, iepuraşii pot fi prea mari şi vor muri din cauza unei naşteri dificile.

Uneori fecundarea poate să nu aibă loc. Cauza poate fi sterilitatea femelei sau lipsa de hormoni. În cazul lipsei de hormoni se recomandă ca în fiecare zi, timp de 2 săptămâni înainte de înmulţire, să se hrănească femela cu iarbă tânără şi verde sau de a-i da o picătură de ulei de grâu. Dacă acesta nu ajută, înseamnă că femela este sterilă şi poate fi sacrificată.

La 28-32 de zile după fecundare femela va făta. La 15-20 de zile după naştere, începeţi să introduceţi plante în dieta iepuraşilor, iar la 30 de zile introduceţi mâncarea iepurilor maturi în plus la laptele iepuroacei-mame. După 8 săptămâni, iepuraşii pot fi întărcaţi , asigurându-vă că ei mănâncă foarte bine.

Arlechin

Ţara de origine este Franţa.

Iepurele Arlechin este un iepure mic cu un cap larg lung. Acesta sunt prezintă două soiuri cel japonez este foarte izbitor în marcajele sale, urechile sunt de culori opuse, marcajele de pe cap sunt împărţite şi culorile inversate. În cazul în care urechea este de o culoare, apoi se confruntă pe de altă parte cu aceeaşi culoare. Picioarele, de asemenea, sunt de altă culoare. Cel coţofan este alb şi negru.

Are părul scurt, foarte moale şi dens. Iepurele Arlechin este, de obicei negru şi de culoare portocalie. Acesta poate fi, de asemenea, liliac, albastru, maro, negru, ciocolatiu şi negru coţofana. Ochii sunt în mod normal, de culoare căprui.

În medie, de iepure Arlechin poate trăi până la 5 ani sau mai mult. Iepuroaica Arlechin are în medie, între 3-5 pui, dar se cunosc cazuri şi cu 9 pui deodată.

Neozeelandez roşu

Indiferent dacă doreşti un animal spectaculos prin frumuseţea sa sau un companion gingaş (ori pe amândouă) Neozeelandezul Roşu va fi pe lista ta.

Rasa s-a format în America de Nord, în anul 1910, provenind dintr-o încrucişare fericită între rasele Uriaş Belgian şi Roşcat de Bourbogne. În prezent, sunt crescuţi în întreaga lume pentru carne şi blană de un colorit remarcabil , dar pot fi şi companioni de nădejde.

Culoarea blănii este totdeauna roşcată cu luciu intens , fapt ce-i conferă un aspect plăcut. Sunt iepuri incredibil de blânzi dar şi jucăuşi.

Dimensiunile rasei sunt peste media raselor mijlocii. Corpul de mărime mijlocie; capul mare, lat, mai rotund la mascul şi mai alungit la femelă; urechile de maxim 13 cm lungime, destul de late, cu vârfurile rotunjite, purtate drept; ochii sunt roşii sau căprui, gâtul scurt şi gros.

În jurul ochilor blana este un pic mai subţire, formând „cercuri” mai deschise la culoare decât restul corpului. Trunchiul este relativ cilindric, bondoc, cu capetele late şi musculoase şi bine proporţionat.

La vârsta de 3 luni au deja 1,5 kg iar la maturitate media este de 4,3 kg. Ating maturitatea sexuală la cca 8-9 luni.

Neozeelandez alb

Sunt o rasă foarte populară în întreaga lume fiind folosiţi adesea drept companioni. Au un spor natural rapid ceea ce a condus la utilizarea lor intensivă pentru producţia de carne şi blană (din păcate, sunt des utilizaţi şi în laboratoarele de cercetări medicale).

Denumirea rasei este oarecum eronată întrucât rasa a fost obţinută iniţial în America de Nord, nicidecum în Noua Zeelandă. Sunt animale vesele şi foarte prietenoase. De asemenea sunt afectuoşi şi inteligenţi (învaţă foarte repede diverse trucuri atunci când sunt dresaţi).

Culoarea blănii este alb curat iar a ochilor este roz.

Are un trunchi lung de 47-51 cm , foarte larg şi cu o musculatură bine dezvoltată. Perimetrul toracic măsoara 32-36 cm . Linia spinării este dreapta. Spatele şi trenul posterior sunt largi , armonios dezvoltate şi cu musculatura bine exprimată. Membrele sunt scurte, puternice şi musculoase .

Greutatea corpului este în medie de 4 kg , cu limite între 3,5 si 5 kg. La vârsta de 3 luni ating 2,2 kg iar la 6 luni greutatea ajunge la 4-4,5 kg.

În România sunt utilizaţi mai ales pentru producţia de carne (sacrificarea la vârsta de 3 – 4 luni, la greutatea de 2.5 Kg ). Iepuroaicele duc la termen 4 – 5 gestaţii pe an , având cam 8 – 10 pui la o gestaţie.  Maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 4 – 5 luni.

Californian

Numele rasei provine de la denumirea statului California, unde a fost creată. La baza producerii acestei rase a stat ideia obţinerii unui iepure de mare valoare comercială, rustic, precoce şi cu producţie mare de carne. În vederea realizării acestui obiectiv, încă din anul 1923 au început încrucişările experimentale între două rase mici: Himalaia şi Chinchilla mic.

Corpul este acoperit cu păr foarte des şi uniform distribuit pe suprafaţa sa. Lungimea părului este de circa 3 cm.

Culoarea de acoperire este albă pură, fără ton gălbui sau gri, cu excepţia extremităţilor care sunt negre. Desenul negru trebuie să cuprindă botul (masca trebuie să aibă forma ovală, să fie fără colţuri, să cuprindă porţiunea delimitată între vârful botului, oasele nazale până la nivelul ochilor, iar lateral se poate întinde pe maxilar şi chiar mandibulă), urechile, coada şi membrele anterioare (de la genunchi în jos). Ochii sunt de culoare roşietică, iar pupila de un roşu-intens. Ghearele au culoarea cornului închis. Culoarea de bază este albă pură.

Capul este de mărime potrivită. Urechile le poartă în sus, în formă de V şi au o lungime de 11-11,5 cm. Gâtul este scurt şi bine ataşat de cap şi trunchi.
Trunchiul este relativ lung, proporţionat, uniform de larg (pe toată lungimea lui), bine îmbrăcat în muşchi (mai ales la nivelul trenului posterior). Membrele sunt aproximativ scurte, puternice şi cu aplomb general corect.

Greutatea medie normală a rasei Californiene se consideră a fi de 4,0 kg, cea minimă de 3,5 kg, iar cea maximă de 5,0 kg.

Dinamica greutăţilor corporale:

Vârsta (în luni):       1         2         3          4         5          6          7
–––––––––––––––––––––––––––
Greutatea (în kg):   0,5   1,0     1,7       2,3     2,8      3,4      4,0

Uriaşul belgian

Uriaşul Belgian este un reprezentant tipic al iepurilor din vechiul tip de iepuri de carne. Este una dintre cele mai vechi rase de iepuri create de om.

Iepurii din aceasta rasă sunt mari şi au un corp lung şi musculos. Capul este masiv, legat în mod armonios de trup, urechile sunt drepte, cu o lungime de 20-22 cm. Toracele este larg, spatele drept iar crupa rotundă.

Masa vie medie este de 6-7 kg, însă pot fi întâlnite şi exemplare cu greutate de până la 12 kg. Lungimea corpului este de 65-70 cm în medie, dar există şi iepuri din această rasă care ajung până la 1 metru. Speranţa lor de viaţă este de 5-9 ani.

Această prezentare necesită JavaScript.

« Older entries